Mărgăritar tomnatec

La capătul lumii era toamnă.

La capătul lumii, pentru ea era iubire. S-a aşezat cuminte, ca o elevă în prima zi de şcoală. Rochia ei albă de mătase păta în contrast de împrospătare canapeaua neagră arsă de vreme. Ochii îi străluceau de jocul aşteptării pe care singură şi-l impusese. Zâmbea cu încrederea omului preţuit, ştiind că ţine între degete motivul ei permanent de fericire. Tremurând, cu răbdare supusă, mâinile ei desfac încet plicul.

13 sept, 13:13

Draga mea;

Deşi sunt încă departe, nu-ţi mai scriu cu tristeţe. Nu gândesc la altceva decât la revenirea mea lângă tine, iar acum, ştiind că aşteptarea noastră va dura mai puţin de o săptămână, toate par mai uşoare. Am primit scrisoarea ta şi am recitit-o până am învăţat-o.Te iubesc, minune! Îmi eşti împlinire, ştii tu?  Ne întrebam la început dacă sentimentele noastre vor dăinui în timp. Cum aş putea acum să simt mai puţin, când mi te dăruieşti în toate formele şi mă bucuri cu fiecare secundă? Înainte să te cunosc credeam că nu pot iubi o singură femeie, dar ai retras în tine toate femeile pe care le-aş putea visa şi toate mă tulbură ca nebunele şi nu mă mai cunosc decât prin ele.

Am visat ieri că ne căsătoream, iar tu erai frumoasă ca o primavară şi miroseai a liliac.Nu-mi vorbeai, dar citeam în ochii tăi că povestea care tocmai începe nu se va  sfârşi  nicicând. Eram emoţionat şi îmi transpirau palmele. Mă gândesc – dacă aşa mă simt în vis, cum va fi in realitate? Probabil că tu vei fi strălucitoare şi veselă, iar eu mă voi împiedica de toate pragurile şi voi dezvolta toate bâlbâielile necunoscute încă. Ştiu că ai să-mi ierţi stângăciile, întotdeauna o faci… Mai ştiu că nu-mi doresc nimic mai mult decît să-mi fii sotie, să ne încununăm iubirea cu lauri de fericire şi să o trăim până dincolo de viaţa, dincolo de soare,  dincolo de veşnicie…

Îmi e atît de dor de ochii tăi şi de infinitele lumi ce se oglindesc în ei… Spuneai că-mi mulţumeşti… Dragostea mea, tu eşti olarul ce dă sufletului şi minţii mele forme nebănuite născute doar din frumuseţea ta. Nu-mi mulţumi  pentru ceea ce sunt, nu aş fi nimic dacă tu nu mi-ai dezveli în fiecare zi alt ungher nebănuit de mine până atunci;  dacă nu m-ai lumina cu puritatea inimii tale, n-aş cunoaşte altceva decât prăpăstii. Iubita mea, eşti cea în care renasc zi de zi necunoscând teama de pieire; îmi eşti zbor şi înălţime, îmi eşti aer şi cer. Sunt nedemn, tu mă transformi în cel mai important om… Îţi mulţumesc! Exist dintr-o întâmplare, trăiesc datorită ţie…

Păstrează-mi leagăn în sufletul tău, să transform în timpul somnului vegheat de către bunătatea ta toate coşmarurile în idealuri! Păstrează-mi  mare în trupul tău, să înec toate dorinţele lumii într-o singură atingere! Păstrează-mă aşa cum gândurile tale m-au născut, să nu rătăcesc în alte lumi fără speranţe de regăsire! Aceasta este ultima scrisoare, voi reveni în curând să creăm lumea, până atunci, păstrează-mi adapost!

Te iubesc!

La capătul lumii trec anii tăcut, trec îngeri şi demoni în zbor de schimbare; e naştere şi criptă în clipele cântate de harpe nelumeşti, iar dirijorul de dincolo de oameni e nebun.  Acolo, nimeni care s-a  dăruit altora mai mult decat sieşi nu şi-a putut construi un munte.

La capătul lumii, împrimăvărat acum,  pentru el este disperare. Se aşează încet, ca omul ce suportă povara ultimului an din miile de veacuri grele trecute peste umerii lui. Costumul lui negru pe canapeaua nouă, albă este ca doliul în pieptul unui înger.  Ochii îi privesc spre nimic, exprimă nimic; el respiră golul de toate. El există dintr-o întâmplare,  traieşte doar pentru un gând – amânarea încăpătânată de până acum trebuie să ia sfârşit!  Cu mâinile tremurânde, deschide plicul.

17  martie; 17:17

Dragul meu;

nu ştiu când anume m-am odihnit prima dată în sufletul tău, nu  ştiu nici când m-ai ucis prima dată ca să laşi loc de popas altcuiva mai demn . În secundele în care toate sunt transparente şi clare, gasesc dincolo de tine nenumărate răsfăţuri, fapte ce mă răsfrâng către tine doar; aflu atunci în atingerea ta irişi puri de o frumuseţe nenăscută şi  plutesc  pe cărări neatinse ce-şi plâng dorul de cunoaştere cu fiecare pas pe care-l visează în zadar. Cobori apoi printre oameni, iar zborul meu se frânge de inexistenţa idealului tău. Nici o amintire cu mine nu mai am din prea îndepărtatele timpuri în care nu eram asediată de tine, nici un gând cum mine nu cunosc… Am îngropat amintirea existenţei mele demult, când mă înălţam să mă pierd în tine, să mă ascund de toate astfel încât doar tu să-mi fii lume. Am locuit în raiul tău, izolându-mă de toate lăcaşurile, vidând orice mi-ar fi putut fura momentele de miere pe care le absorbeam din visurile noastre.

Te-ai lăsat furat într-o clipă… Atingerea ei m-a strivit… Vezi tu, iubitul meu, eu am rătăcit atunci căutând culcuşuri pe care le refuzasem şi le renegasem; nu acceptasem nici o uşa de refugiu în afara ta şi n-am putut închide ochii să merg către alte universuri spre a nu-ţi vedea uitarea de mine, căci unui singur univers îi ştiam calea, iar acela se lăsase furat. Nu am învatat să fug, nu aveam decat pasul tău…

Te iubesc cu tot ceea ce sunt, iubesc tot ceea ce eşti. Iubirea mea nu mai are masa la care să-şi scrie declaraţiile nesfârşite de dragoste, căci tu ai dăruit-o altcuiva.

Nu te învinovăţi, dragul meu! Iubitul meu!… Minunea mea!… Îmbolnavirea aceasta pe care o trăiesc nu-ţi aparţine; te-am izgonit ca să te pot locui, fără să-mi dau seama că dorul de tine te-a cuprins. Acum plec, să poţi reveni, să poţi fi fericit… Am trăit pentru că m-ai născut, acum te voi lăsa să trăiesti…

Te iubesc!

La capătul lumii, în urmă cu o săptămână, o femeie plânsă ridicase cu mâini firave  lada canapelei  şi se aşezase în spaţiul timid de dedesubt, lăsând apoi lada să-i cadă mut deasupra, ca un capac de coşciug. După un timp, în glas de veselie, un cuplu a sosit în camera mică; şi-au găsit frenetic înfruptarea pe această canapea, uitând de toate cele ce nu le atingeau trupurile.  În urmă cu o săptămână, resemnarea din întreagul univers se odihnise pentru prima dată într-un spaţiu închis de sub o canapea.

La capătul lumii sunt furtuni nesfârşite uneori; se sfarmă munţii în plâns şi urlă mările într-o chinuitoare dorinţă de inexistenţă…